Școlile de Mistere: Roma

Primele patru secole ale erei creștine au fost martorele unui înfloriri extraordinare ale cultelor de Misterii și ale organizațiilor inițiatice de tot felul. S-a asistat la reînnoirea — și chiar la renașterea — cultelor și doctrinelor vechi, precum și la apariția unor noi curente de gândire spirituală, impregnate de dorința de mântuire și de cunoaștere sacră.

Metropola intelectuală a acelei perioade a fost, fără îndoială, Alexandria, unde Orientul și Occidentul și-au întrețesut tradițiile.

Asemenea articolului anterior, vom oferi aici doar o schiță generală, deoarece abordarea adecvată a bogăției și complexității acestor mișcări ar necesita numeroase texte mai ample.

Renașterea Misteriilor

Pe măsură ce sufletele se depărtau de o religiozitate romană tot mai formalizată și golită de conținut interior, cultele orientale — mai emoționale, mai simbolice și orientate spre experiența mântuirii — au început să câștige teren în lumea păgână. Misteriile se multiplicau: Misteriile lui Dionisos, Hekate, Marii Mame, Serapis, Cibele, Isis etc.

Dintre acestea, cultul zeiței Isis a atins o dezvoltare remarcabilă, reușind să coexiste mult timp cu creștinismul emergent.

Cunoaștem aspecte esențiale ale ritualului inițiatic isiac datorită lui Plutarh și, mai ales, lui Apuleius, în celebra sa nuvelă Metamorfoze sau Măgarul de aur. În aceste Misterii se concentra întreaga doctrină ezoterică de natură metafizică:

„Veșmintele Isidei sunt vopsite în toate felurile de culori, pentru că puterea ei se extinde asupra materiei care primește toate formele și suferă toate vicisitudinile, fiind susceptibilă de a fi lumină sau întuneric; zi sau noapte; foc sau apă; viață sau moarte; început și sfârșit. Dar tunica lui Osiris nu prezintă nici umbră, nici varietate; are doar o culoare pură, cea a luminii.”

Doctrina isiacă a influențat puternic curentele filozofice ale timpului său, iar ocultiștii nu au încetat să facă referire la celebra inscripție de pe templul Isidei din Sais:

„Eu sunt ceea ce a fost, este și va fi, și niciun muritor nu mi-a ridicat încă vălul.”

Neopitagorism, Neo-orfism și Teurgie

Împreună cu aceste curente se dezvoltau neo-orfismul și neo-pitagorismul, al căror exponent cel mai enigmatic a fost Apoloniu din Tiana, o specie de conte de Saint-Germain al Antichității.

În temple secrete se practicau rituri atribuite însuși lui Pitagora, orientate să ofere inițiatului o experiență directă a esenței divine, indivizibilă și pură, și să-l sustragă fatalității legilor fizice.

Încă din secolul IV, religiozitatea greco-romană era profund marcată de teurgie[1], științe oculte, alchimie și ritualuri inițiatice, care adesea aveau un caracter tulburător. O muncă mistică imensă și aproape invizibilă se desfășura în cercurile culturale ale Mediteranei. J. Marqués-Rivière a exprimat-o astfel:

„Putem situa centrul acestei transformări în Egipt; imnuri antice, descântece, formule magice, rețete secrete se îngrămădeau, purtate de curenții mistici născuți în Grecia, Iran, Palestina și Valea Nilului. Îl întâlnim pe Dumnezeul biblic Iao-Sabaoth, care se identifică cu Sabaziosul asiatic; Orfeu, răstignit asemenea lui Iisus Hristos.”

Acest sincretism —mai degrabă magic decât filosofic— a fost terenul fertil în care urma să încolțească unul dintre marile curente ale ezoterismului târziu-antichității: Gnoza.

Mitra, rivalul etern

O mențiune aparte merită religia lui Mitra, de origine iraniană, introdusă în Imperiu de legionarii romani. Acest cult solar, a cărui liturghie se celebra în peșteri sau sanctuare subterane, a fost cel mai mare rival al creștinismului înainte de victoria finală a acestuia din urmă.

Inițiații — toți bărbați — se organizau într-o ierarhie de șapte grade:

Corax (cioară)
Cryptius (ascuns)
Miles (soldat)
Leo (leu)
Perses (persan)
Heliodromus (mesager al Soarelui)
Pater (tată)

Încercările de inițiere erau temute pentru severitatea lor, iar semnele de recunoaștere între adepți se păstrau în strictă taină. La fel ca în creștinism, și în mitraism exista un mediator solar între divinitatea supremă și sufletul uman. Neofitul, în rugăciunea sa, proclama:

„Fii binecuvântat, Stăpâne, stăpân al apelor; fii binecuvântat, suveran al pământului; fii binecuvântat, prinț al duhului! Stăpâne, reînviat, străbat această înălțare și în această înălțare mor.”

Biserica a combătut cu fermitate acest cult, temându-se — pe bună dreptate — că puterea sa de atracție ar fi putut să eclipseaze creștinismul, aflat încă într-o fază fragilă.

Gnoza: cunoaștere ca mântuire

Autorii ortodocși au negat întotdeauna că religia creștină timpurie ar fi conținut un nucleu ocult sau doctrine rezervate inițiaților. Cu toate acestea, diverse pasaje din Noul Testament —în special în Evanghelia după Ioan, anumite Epistole pauline și Apocalipsa— permit cel puțin să se bănuiască existența unui nivel mai profund de lectură.

De fapt, încă din primele secole au existat creștini care, dorind să meargă dincolo de Credință, au căutat Gnoza: o cunoaștere spirituală care, dezvăluindu-i omului adevărata sa natură și originea sa divină, reprezenta în sine mântuire.

Aspirațiile gnostice apar ciclic în toate religiile. Dar Gnosticismul, în sens istoric, desemnează vastul curent spiritual care a înflorit între secolele I și III în cadrul creștinismului timpuriu.

Acei „gnostici” susțineau că posedă o cunoaștere secretă transmisă oral de Apostoli și Femeile Sfinte, păzită în grupuri mici, societăți secrete și cenacluri care mențineau anumite legături între ele, dar fără a forma un corp doctrinar omogen.

Doctrinile gnostice —de origine multiplă: egipteană, iraniană, greacă, evreiască— împărtășeau anumite principii fundamentale:

Supremăția cunoașterii asupra credinței sau faptelor.
O cosmologie emanatistă, în care universul este produs de o serie de Eoni[2] proveniți din Ființa supremă.
Figura Demiurgului, creator imperfect sau malefic al lumii materiale.
Accesul sufletului la originea sa divină printr-o iluminare interioară care dezvăluie „de unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm”.

Inițierea se realiza prin trepte succesive, însoțite de probe, formule rituale, „semne sfinte” și semne de recunoaștere.

În cult se foloseau pietre magice cunoscute sub numele de Abraxas, ale căror simboluri (precum Uróboros sau discul solar) și creaturi hibride (oameni cu cap de cocoș, picioare de șarpe etc.) reprezentau stări ale sufletului și niveluri ierarhice pe calea inițiatică.

Influența gnostică a fost vastă, și deși persecutată și condamnată, nu a fost niciodată complet eradicată. Unele grupuri, precum marcioniții[3], au căutat o sinteză mai deschisă și proselytistă[4]. În timpurile moderne, există biserici neognostice apărute la sfârșitul secolului XIX.

Maniheismul: marele dualism

Mișcarea maniheică —fondată de profetul persan Mani (216–276)— poate fi considerată un succesor direct al Gnozei, dar cu un puternic caracter misionar și eclezial. Doctrina sa, care propunea un dualism radical între Principiile Binelui și ale Răului, s-a răspândit atât în Orient, cât și în Occident, ajungând chiar până în China și Turcestan.

Comunitatea maniheică era împărțită în două clase:

Ascultătorii sau Auditori, credincioși obișnuiți.
Aleșii, supuși unui ascetism strict.

Riturile Aleșilor erau sobru, dar profund simbolice. Maniheismul a exercitat o influență puternică asupra mișcărilor ulterioare, precum catarii, și asupra așa-numiților „neo-maniheici” din Orient (paulicieni, bogomili etc.).

Persistența secretă a Spiritului

Gnoza a fost, dintotdeauna, marea tentație a spiritelor religioase. Unii au căutat să răspundă enigmei Răului; alții, să atingă Cunoașterea totală; mulți au simțit atracția ceremoniilor sacre, care deschideau calea sufletului prin lumi invizibile.

Biserica a combătut cu înverșunare aceste doctrine, distrugând nenumărate texte și închizând temple. Dar flacăra nu s-a stins.

Tradiția gnostică a persistat în umbră, în simboluri velate, în rituri ezoterice și în forme spirituale noi. Ecoul ei îndepărtat se mai resimte încă în anumite gesturi ale Francmasoneriei, și răsună în anumite curente ale Romantismului, Simbolismului sau Suprarealismului, care au căutat să restaureze legătura cu Absolutul, dincolo de orice ortodoxie.

De-a lungul primelor secole ale erei noastre, Marea Mediterană a trăit un moment de profundă agitație spirituală. După apusul păgânismului clasic și consolidarea creștinismului ca religie imperială, impulsul inițiatic nu a dispărut: s-a mutat către noi orizonturi.

În următorul articol, vom explora cum același spirit se reîncarnează, transfigurat, în lumea islamică. De la Sufism la alchimia spirituală, de la filozofii iluminatiști la ordinele ezoterice, tradiția islamică găzduiește un univers inițiatic de o bogăție fascinantă.

[1] Teurgia este un concept din filosofia și religia antică care se referă la practici rituale menite să comunice sau să invoce divinitatea, pentru a transforma sau purifica sufletul celui care le practică. Termenul provine din grecescul “theourgia” (θεουργία), care înseamnă literal „munca zeilor” sau „acțiune divină”.

[2] Eoni – entități sau ființe divine care emană din Ființa supremă. Ele acționează ca „mediatori” între divinitate și universul material.

[3] Marcioniții au fost un grup creștin timpuriu, fondat de Marcion din Sinope (cca. 85–160 d.Hr.) care încerca să creeze o formă mai „pură” și mai prozelită a creștinismului, cu accent pe distincția între lege și har și cu o viziune dualistă asupra divinității și lumii materiale.

[4] proselytism – activitatea de a converti pe cineva la o credință.